Mănăstirea Ghighiu în secolele XIX – XX

Despre întemeierea acestei mănăstiri, ştirile sunt foarte puţine dar unele sunt şi eronate. Aceasta se datoreşte tocmai inscripţiei pusă târziu de  Arhimandritul  Mitrofor Juvenalie  în al  16 – lea an al stăreţiei sale (1892):

“În numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh, la anul 1814, pe timpul M.S. Ioan Caragea Voevod şi al P.S. Mitropolit Nectarie s-au ridicat pe acest teren donat de proprietara Uţa Cantacuzino Corneanca această Sfântă Biserică şi chilii împrejur spre a servi de chinovie pentru monahi de către cuvioşia sa ieroschimonahul Arsenie,  stareţ,  şi cu ajutorul a 4 fraţi Rucăreni. Acea biserică fiind mică, la anul 1858 Martie şi sub căimăcănia M. S. Alexandru D.  Ghica Voevod, cu binecuvântarea P. S. Mitropolit Nifon şi după iniţiativa P. Cuv. S. Arhim. Eftimie, stareţ, s-a dărâmat şi s-a început cea de astăzi, dând tot concursul său până la terminarea de roşu şi învelitoarea ei, iar încetând din viaţă s-a terminat de către succesorul său P. Cuv. S. Arhim. Antonie, care a contribuit cu mai tot ce a avut, cum şi alţi de Dumnezeu creştini a cărora pomenire va fi veşnică şi s-a sfinţit această sfântă Biserică tot cu hramul ce l-a avut: “Izvorul Tămăduirii”,  la 31 Martie 1866. “

Citind inscripţia pusă de susnumitul stareţ, avem de corectat următoarele:

• el spune că biserica a fost ridicată la anul 1814, ceea ce este absolut inexact, cum se va vedea din actele ce urmează;
• că terenul a fost donat de Uţa Cantacuzino Corneanca, ceea ce deasemenea este fals;
• că biserica şi chiliile au fost ridicate de ieroschimonahul Arsenie şi patru fraţi rucăreni.

Rectificăm, pe temeiul dovezilor ce urmează, că la început nu apare ieroschimonahul Arsenie, ci este vorba de un călugăr, pe nume Agapie, că terenul a fost dăruit, iar schitul şi chiliile ridicate de aceeaşi boieroaică Uţa, adică Mări-Uţa, care nu era o Cantacuzino, ci o Râfoveancă, cum de fapt se şi iscălea. Sora ei, Ruxandra, era într-adevăr căsătorită cu un Cantacuzino, iar despre fostul ei soţ, Uţa – care ştim că a fost căsătorită – nu aminteşte nici un cuvânt în nici una din daniile sale. Probabil că va fi suferit o crudă decepţie şi de aceea nu aminteşte nimic despre acest act. Inscripţia adaugă şi numele de Corneanca, care ne-ar face săcredem că soţul ei va fi fost cineva din familia dîmboviţeană a Cornenilor. Dovadă scrisă documentară nu avem însă. Ştim precis însă, că ea era, prin naştere, o Râfoveancă descendentă deci din stăpânitorii moşiei şi satului Râfov, aflată la câţiva kilometri de Mănăstirea Ghighiu. Cuprinsă de slăbiciune şi de boală, evlavioasa Uţa se călugăreşte, luându-şi rarul nume monahicesc de Mavra. Aşadar, la 16 aprilie 1817, într-o scrisoare, Uţa Râfoveanca spune că a venit un călugăr, anume Agapie, care căuta un loc de schituleţ pe moşia ei, Ghighiu. Călugărul Agapie găsea că loc mai potrivit ar fi la livada cu meri, pe care Măriuţa Râfoveanca o dă până în hotarul Tătăranilor, să facă preoţii schit. Actul este iscălit de Uţa, prin procurator, căci ea nu ştia carte, cum o declară în mai multe rânduri. Lângă dânsa iscăleşte şi duhovnicul popa Radul.

La 23 aprilie 1817, Măriuţa Râfoveanca dă un act prin care arată că a fost îndemnată de a face un schit pentru pomenirea părinţilor ei pe moşia sa Ghighiu, ce o are zestre de la părinţi. „Am dat danie în arătatul loc, ca să fie în veci al schitului ce se va ridica din nou cu a mea cheltuială şi ceea ce vor agonisi şi cuvioşii părinţi să fie tot pentru ajutor, atât la facerea schitului, cât şi la cele trebuincioase, lucruri şi chilii pentru odihna părinţilor călugări ce se vor afla cu bună întocmire şi statornicie acolo.” Ctitora dispune ca Agapie monahul să fie stareţ până la sfârşitul vieţii sale, iar după petrecerea lui, să se aleagă tot dintre fraţi, fiind aceasta şi cu ştiinţa ei, cât va trăi. Ea arată totodată că a aşezat cu numitul părinte Agapie şi cu ceilalţi monahi să alerge ziua şi noaptea pentru facerea schitului şi a chiliilor şi a odoarelor. Cere să nu se facă vreun metoc în altă parte şi să nu se răpească din ale schitului, cum se face prin alte locuri, nici în viaţa ei şi nici după moartea ei. Merii ce se vor face în ostrov să fie de mângâiere părinţilor călugări pomenindu-i tot neamul în veci. Acei dintre călugări care vor veni şi vor aduce daruri să nu le ia cu ei când vor pleca ci să rămănă asupra schitului ca moştenire în veci. Ctitora dispune ca în caz că se va recăsători, soţul şi copiii ce ar putea să aibă, să respecte întru totul dispoziţiile sale. Roagă şi pe mama ei, Ancuţa Râfoveanca, să iscălească acest act pe care l-au mai iscălit şi alţi martori. Arată în încheiere că a mai crescut sufleteşte un copil Iordache, căruia îi va stabili parte din moşia de zestre ce-i rămâne ei.

În anul 1821, la 4 noiembrie, ea îşi face „dieata”: „Maria R. Şătrăreasa fiică a răposatului vistier Ianache Râfoveanul, după ce lasă ceva giuvaericale nepoţilor şi nepoatelor sale, cât şi fiului său Iordache, testează schitului, unde doreşte să fie îngropată, boi, vaci, cât şi moşia sa Ghighiu. De data aceasta moşia este dăruită în întregime, ceea ce ea nu făcuse la anul 1817. În hotărârea Tribunalului de Prahova se precizează că atunci „când se vorbeşte de vecinătatea moşiei Bărcăneşti cu moşia Ghighiu, ca să nu se confunde moşia Ghighiu din 7214 (1706) cu moşia Ghighiu de azi.”

Şi se explică mai departe că „moşiaGhighiului de astăzi este parte ruptă din moşia Râfov, cu care a fost înzestrată în anul 1791 Maria, fiica vistieresei Ana Râfoveanca, de părinţii săi, şi dânsa, la anul 1817, a făcut danie din această moşie aşa un codru de loc ce s-a făcut schitului Ghighiu, lângă apa Ghighiu şi în anul 1821, la sfârşitul vieţii sale, călugărindu-se, a făcut danie acestui schit Ghighiu, toată această moşie zestrală a ei,ce s-a rupt din moşia Râfov, la al său măritiş.”Acestea se constată din testamentul Mariei Râfoveanca şi din actul de întărire al acestei danii din 12 februarie 1826 al Atanasiei monahia Râfoveanca. Din aceeaşi hotărâre a Tribunalului Prahova, se precizează că prin diata de la 4 noiembrie 1821, Şetrăreasa Maria Râfoveanca, fiica răposatului Enache Râfoveanu şi a Anei Râfoveanu, „a făcut danie schitului Ghighiu moşia sa cu tot cuprinsul din hotar până în hotar precum a stăpânit-o şi dânsa de când i s-a dat de zestre de părinţii săi.” Din donaţiile făcute prin actul testamentar Uţa (Maria) Râfoveanca era înzestrată cu o puternică dăruire de sine, ajunsă până la limita jertfei totale pentruDumnezeu şi Biserică. Aceasta a determinat-o să îmbrace chipul călugăresc, primind numele de Mavra monahia. Din cele arătate mai sus, rezultă că Atanasia mohania Râfoveanca, este Ana Râfoveanca, mama Mariei sau Uţei Râfoveanca, ce primeşte la măritişul ei, în august  1791, ca zestre, moşia de 600 stânjeni, care a întărit-o ca danie schitului Ghighiu în 1821 în întregime, simţind că se îmbolnăveşte şi i se apropie sfârşitul vieţii. După moartea Mariei Râfoveanca, mama ei Ana Râfoveanca secălugăreşte, luând numele de Atanasia monahia Râfoveanca şi la 12 februarie 1826 întăreşteşi ea schitului Ghighiu moşia de 600 de stânjeni a fiicei sale Uţa, ce-i fusese dată de zestre în 1791. Consemnarea făcută de Maria Râfoveanca în înscrisul dat călugărului Agapie la 16 aprilie 1817, pentru a ridica din nou schitul Ghighiu la locul livada cu meri corespunde arătării din actul de vânzare făcut de logofătul Bunea la 9 aprilie 1602 către jupan Mihaiu şi jupan Stanciul, că a lăsat tatăl său cu mare blestem ca să stăpânească el singur mănăstirea cu grădinile şi livezile. Aruncând o privire asupra locului schitului Ghighiu şi astăzi ca şi în 1602 şi în 1817 vedem că el este înconjurat de o frumoasă livadă cu pomi roditori dintre care nu lipsesc bătrânii meri şi roditoarele grădini, udate de un izvor bogat în apă, ce dă un susur odihnitor călătorului prin aceste părţi minunate.

După tradiţia de a se construi din nou un locaş bisericesc pe vechiul loc, se confirmă şi aici, prin atestarea ce o face Uţa Râfoveanca în înscrisul său ca testament din  23 aprilie 1817, că a dat danie de veci de a se ridica din nou schitul Ghighiu pe locul arătat decălugărul Agapie. Pilda celor două monahii – Mavra şi Atanasia – este urmată şi de alţi oameni dornici să facă fapte bune. Astfel, pomenim numai câteva dintre nenumăratele donaţii care au urmat după actul de la 23 aprilie 1817 al Mariei Râfoveanca:

• la 9 august 1830, Ioanichie Stamatoiu donează schitului Ghighiu o vie;
• la 2 ianuarie 1836, un oarecare Pârvu donează via sa din dealul Vigilina;
• la 25 martie 1832, Stan Manu Pescaru, donează prăvălia sa din Ploieşti;
• la 4 februarie 1862, Ecaterina Mitreasca donează mănăstirii via sa din dealul Bojienilor;
• la 28 decembrie 1833, Androne Podeanu, donează moşia sa din Dragodeana;

Mănăstirea Ghighiu cu hramul Izvorul Tămaduirii, s-a ridicat în anul 1817, pe terenul donat de Mariuţa Ratoveanca monahului Agapie, care căuta loc pentru construirea unui schit, în timpul voievodului Ioan C. Caragea, mitropolit fiind IPS Nectarie.

Din pisania aflată deasupra uşii de intrare în biserică mare aflăm că în anul 1858, arhimandritul Eftimie a dărâmat biserica construită în 1817 pentru că era prea mică şi a început construirea bisericii mari, cu aceelaşi hram, zidire continuată după moartea stareţului Eftimie, la anul 1864, de noul stareţ, arhimandritul Antonie. Şi „s-a sfinţit aceasta Biserică tot cu hramul care l-a avut Izvorul Tămăduirii la 31 Martie 1866”

Biserica este construita din cărămida, pe o temelie din piatră de râu, cărămida şi var hidraulic. Este pe plan triconc, cu pridvor ânchis, pronaos, naos şi altar. Pronaosul este aproape pătrat, naosul destul de spaţios este dreptunghiular, iar turla prevazută cu opt ferestre, cilindrică la exterior ca şi la interior, se sprijina pe o bază octogonala. Iniţial biserica avea trei turle, una centrală pe naos, octogonală, iar celelalte două, mai mici, pe pronaos, s-au dărâmat însa la cutremurul din anul 1940.

Arhitectura sobră, echilibrul proporţiilor, sobrietatea interiorului şi simplitatea decoraţiilor sunt cateva din caracteristicile ei, care o asează în aria stilistică a neoclasicismului.

Catapeteasma, sculptata în lemn de tei şi poleită cu aur, datează din aceelasi timp cu biserica. Pictura îi aparţine în întregime lui Gheorghe Tăttărescu, a fost restaurată în perioada octombrie 1989 – mai 1990.

Biserica mică a cimitirului a fost ridicată cu cheltuiala lui Biv Vel Satraru Panaite Mărunteanu şi a soţiei sale Ecaterina cu fiii sai şi cu ajutorul multor iubitori de Hristos, prin osteneală stareţului de atunci, Silvestru ieromonahul; a fost sfinţita la 14 octombrie 1833. A fost afectată în decursul vremii, mai ales în urma bombardamentelor din 1944 când rămân doar zidurile de la intrare pe care este pictat tabloul votiv şi altarul cu tâmpla.

În timpul Patriarhului Justinian, între anii 1954-1958, este complet restaurată şi repictată de un grup de monahi sub conducerea părintelui Sofian Boghiu.

Este imparţită in pridvor închis, pronaos, naos şi altar şi o singura turlă pe naos, de formă cilindrică sprijinită pe o bază octogonală.

La sfârsitul sec IX şi începutul sec XX mănăstirea se bucura de o importanta dezvoltare culturală şi spirituală.

VIATA MONAHALA

Primii vieţuitori ai Mănăstirii Ghighiu au fost monahi, având o rodnică activitate, după o veche tradiţie, aici se prepara apa de melisă sau roiniţa folosită ca medicament. Mănăstirea a avut, spun specialiştii, un rol important în dezvoltarea farmaciei ştiinţifice şi asistentei medicale pe meleagurile prahovene. Totodată cărturarul N. Iorga evidenţiaza importanţa bibliotecii de la Mănăstirea Ghighiu, menţionand-o în volumul său „Două biblioteci de mănăstire – Ghighiu şi Argeş”

În anul 1875, la moartea Mitropolitului Nifon, stereţul Mănăstirii Ghighiu este însarcinat să conducă Mitropolia Ungrovlahiei până la alegerea noului mitropolit, fapt ce atestă prestigiul de care se bucura la vremea aceea atât mănăstirea cat şi stareţul ei. Apoi, între anii 1877-1899 stareţul mănăstirii, arhimandritul Juvelanie, i-a fost conferit dreptul de a purta mitră, pentru meritele sale, dar şi pentru serviciile aduse de mănăstire Mitropoliei Ungrovlahiei. În timpul războiului din 1877, la cererea Mitropolitului Calinic Miclescu, Mănăstirea Ghighiu a găzduit armata şi prizonierii de razboi.

În istoria mănăstirii au fost, însa, şi momente grele. Spaţiile gospodăreşti au fost transformate în „casă de doctori” în timpul epidemiei de holeră din anul 1892, incendiile din 1906, 1909, 1922 (când arde biblioteca mănăstirii), 1945 şi 1946 aduc numeroase pagube locaşului. În timpul primului război mondial, trupele germane au transformat mănăstirea în fabrică de conserve, distrugând chiliile şi alungându-i pe monahi. La 26 august 1941 o unitate militară germană ocupă stareţia, sase camere şi două corpuri de case, iar pe păsunea mănăstirii instalează barăci. Numărul monahilor scade la unsprezece. Începând cu anul 1952, prin purtarea de grija a vrednicului de pomenire, Patriarhul Justinian ia hotărârea de a transforma asezământul în mănăstire de monahii, în amintirea fondatoarelor ei, Monahiile Mavra si Atanasia.

La 16 aprilie 1952, Athanasie Dincă, ultimul stareă al Mănăstirii Ghighiu, predă păstoria monahiei Tamara Oleinic, prima staretă a mănăstirii de monahii, aflată în fruntea unei obşti formată din şase vieţuitoare aduse aici de la Mănăstirea Ţigăneşti.

La 1 aprilie 1955 stareţa Tamara Oleinic s-a retras, lăsând păstoria sobrului monahiei Pelaghia Tudor. Tânăra, având o bună pregătire şi o educaţie monahală aleasă, dobândită în cursul anilor de studiu la seminarul monahal de la Mănăstirea Horezu, dar şi lângă maica sa duhovnicească Haritina Tudor, stareţa Mănăstirii Ciorogarla, noua steraţa a Mănăstirii Ghighiu, face ca obstea să crească în perioada 1955-1960, de la 15 la 60 de vieţuitoare.

Cu ajutorul Patriarhului Justinian şi al Departamentului Cultelor, începe munca de reconstrucţie a mănăstirii. S-au zidit din nou turle din beton armat, s-a spălat pictura, s-a turnat pardoseală de mozaic. S-au construit din temelie chilii integrate intr-o incintă în formă de cetate. Tot prin grijă şi osteneală stareţei Pelaghia Tudor s-au amenajat săli pentru şcoala monahală, pentru ateliere şi pentru muzeu, s-a înalţat din temelie cetatea mănăstirească de la dreapta clopotniţei, spre miazăzi şi răsărit, cu chilii, steliere, trepeză, stareţie, casă arhierească, arhondraic, chilii pentru duhovnici. S-a renovat biserica cimitirului punându-i-se acoperiş nou şi înoindu-i-se pictura.

În anul 1956 se înfiinţeaza un atelier de ţesut covoare, iar în 1957, cu prilejul înfiinţarii stelierului de icoane pe lângă Tipografia Institutului Biblic din Bucureşti, obştea este angajată să lucreze în cadrul acestui atelier.

Între anii 1955-1958 se înfinţează o şcoală monahală sub conducerea stareţei Pelaghia Tudor la care sunt înscrise 15 cursante.
Mănăstirea continuă sa fie şi în urmatorii ani într-o perpetuă refecere şi înnoire. Astfel, se pictează turla bisericii mari de către pictorul Vasile Rudeanu, în anul 1960. În anul 1962 sunt transferate de la Mănăstirea Zamfira 30 de maici şi surori care vin la Ghighiu cu o bună pregătire, cu smerenie şi mare râvnă pentru biserica.

Din iniţiativa maicii stareţe Pelaghia Tudor, vechea trapeză a mănăstirii a fost marită şi împodobită cu noi picturi. În anul 1992 s-a ridicat, în partea stângă a bisericii, un aghiasmatar, în anul 1995 se deschide un nou şantier spre miazănoapte pentru a se ridica o nouă poartă încadrată de chilii.

După o îndelungată şi rodnică activitate de 53 de ani, la 1 mai 2008, Maica Pelaghia Tudor predă păstoria monahiei Eupraxia Neacsu.

Sub conducerea noii stareţe, Mănăstirea Ghighiu cunoaste o dezvoltare economică importantă. S-au construit clădirea stăreţiei; mănăstirea a fost împrejmuită cu gard de zid pe latura de nord. S-au executat lucrări de consolidare la biserica mică înnoindu-se cu pictură nouă şi mobilier nou. Deasemenea au fost achiziţionate 3 clopote noi şi s-au restaurat cele vechi.

În prezent în Mănăstirea Ghighiu vieţuiesc 45 de monahii, stareţa fiind monahia Epiharia Lungu. Ele împletesc rugăciunea autentică a tradiţiei ortodoxe cu munca, în spiritul şi ritmul noii vieţi. Fiecare răspunde mai multor ascultări mănăstireşti. Vatra mănăstirii cu pământ de cultură, grădina de zarzavat şi livada, este formată din 22ha.

Slujbele religioase se ţin zilnic după tipicul mănăstiresc, iar credincioşii din oraşul Ploieşti, dar şi din împrejurimi, îşi găsesc aici mângâiere şi împlinire duhovnicească. Mănăstirea păstrează un odor de mare preţ, icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului cu Pruncul, datând din secolul al XVI-lea. Ea a fost dăruită mănăstirii de episcopul Vasile Samaha de Sergiopolis din Siria, la 25 februarie 1958.

Colecţia de artă a mănăstirii, organizată în anul 1964 constituie un adevărat tezaur de tiparituri, icoane vechi, obiecte de cult şi alte valori ale patrimoniului cultural istoric.